Aaah căcat, căcat!!!

Chinuind scaunul cu greutatea mea, apăs biroul cu coatele de parca altfel si-ar lua zborul si privesc. Privesc!
Privesc doar cu ochii minții, neîndrăznind sa-ntorc acea parte a capului in care sunt împlântați ochii de frica unei posibile conversații cu unul dintre corpurile mobile ce-nfloresc in nonșalantă, ce se-nmultesc ca șobolanii umflați de egoism, ignorând adevărul. O viata noua e un corp, doua sfârcuri, un sfincter ce nevoit trebuie sa suporte greața omenirii.

Sunt intr-o cușcă cu vreo zece pereți albiți de plictis, goi, obosiți ce se rezemă de dulapurile lipite la burțile lor rahitice.
Unul din zece are o gaură mare la mijloc, e o gură de ieșire spre care privesc corpurile mobile ce bat podeaua cuștii.
Iar gaura, acea gură cu buze voluptoase, e acoperită de un material transparent care permite imaginii exterioare sa pătrundă in cușcă, care la rândul său e acoperit de zeci de fâșii metalice orizontale, al căror scop este.. raiarea, tăierea, fâșierea, porționarea imaginii?
O alta lume mi se dezvăluie acolo-ntre rânduri, o alta cușcă. O cușca cu ieșire doar spre cer si in care pare sa stea un bătrân șchiop in haină albastră pe a cărui creștet câteva corpuri mobile își scutură țigaretele fumegânde. E cușcă in cușcă, corpuri printre corpuri si un grătar pe ochi..

Dar, totuși văd mai mult de atât.
Printre acele gratii se-nfiripă un dans al elementelor, e valsul iernii dansat de aer si apa. E dansul ce-mi salvează astăzi viata, e legănatul fulgilor care-mi zâmbesc sacadat printre metale mângâindu-mi ochii. Frumosul vine de sus, astăzi simbolul purității se aruncă din nori sacrificându-și scurta viata pentru a o salva pe-a mea.

Închid acum si ochii minții..