Ai să mă ierti si de data aceasta, postmortem, fiindcă vie nu-ti mai sunt de mult, din ziua aceea cenusie in care tăcerea s-a asezat cutit intre lacrimile noastre... lacrimi cu destinatari diferiti, planse impreună, in acel ultim impreună de la malul Mării mele, pangărită de tine (marea), numai de tine...
Eu te-am iertat de atunci, sau poate chiar inaite de tăcere... cantecul nu mai era al meu, ochii tăi mă priveau străină de iubirea pe care tocmai o stransesei de gat...cat gat putea avea o iubire din aceea eternă...
Ma si mir cum de mai trec prin toate amintirile, prin toate poeziile ca si cum as mai fi aceeasi (adica vie)... cand de fapt nu mai sunt de loc... cred ca am sange de dinozaur... traiesc fiindca nu mi-am dat seama ca am murit...
Ai să mă ierti... Aiurea, n-ai să-mi ierti niciodată iubirea, iubirea mea nemuritoare, of... ce n-as fi dat sa-i gasesti leac, leacul de moarte...
Putin imi păsa si-mi pasă de parastasul iubirii tale, era proprietate ta - personală, puteai face ce vrei cu ea... mi-e ciudă doar că nu mi-ai putut ucide atunci, iubirea ,iubirea mea, ce folos că m-ai ucis pe mine, că mi-ai luat cantecul de pe buze, că mi-ai răpit pentru a le distruge toate clipele luminoase? A naibii boală iubirea asta, of ce n-as da să o pot imprumuta cuiva măcar o singură oră... să pot dormi fără să-ti mai aud lacrimile curgand in sufletul meu...
Chiar asa, cine ar vrea o iubire nemuritoare? Cine ar vrea o fericire din asta de care nu scapi nici măcar o clipă? e drept, o fericire amară... dar e bună ca medicament... ajută la fiere, la ficat si poate si la alte organe...
Si asa, moartă cum sunt, ce Dumnezeu să mai fac eu cu ea?!