Nu neg că am palmele pătate de cenușa trecutului... un numitor comun pe care l-am folosit în scopul meschin de a dezmorți un prezent înghețat nefiresc în soare rece de aprilie.
Nu încerc să caut circumstanțe atenuante arătându-ți cu degete lipsite de viață secundele în care m-ai atins că le păstrez încă departe de rugul cotidianului.
Si dacă tu ești cea care intrebi, cu ce ochi ar trebui să te văd?
Cu cei de atunci, ca divinitate definitorie a existenței mele sau cu cei de acum, ca demon ce mi-a interzis viitorul?