Azi m-am ridicat din patul meu de frunze moarte si in aer mi-a zimbit moartea iernii. Cu mantia de zapada facuta ferfenita a cazut impuscata la zidul pe care incepusera de ieri sa apara ghioceii si berzele.Am iesit afara si cineva sau ceva mi-a tras linia subtire a orizontului peste cerul ochilor spunandu-mi ca sunt condamnat sa renasc odata cu coltul ierbii.Ploaia s-a napustit furioasa asupra dealurilor naucind un cird de caprioare plecate cine stie unde.Cu miinile intinse am cuprins pamintul gol si i-am cerut vesnicie, speranta, viata. De sus apa cadea , cadea amenintind sa ma transforme intr-un trup prins pe vecie in radacini in pamintul pe care stateam mut.Cu ochii in cer ma uitam dupa berze si cocori lacrimind iubiri de secundar uitind ca sunt doar o forma nedefinita in universul primavaratic.Poate soarele isi va face mila de mine si ma va topi intr-o forma de lut , intr-o stea, intr-o iubire care sa dureze etern. Ieri vintul s-a inclinat cateva minute si a tacut. Cerul s-a lasat in genunchi iar din ochii sai au inceput sa cada lacrimi mari. Mesagerul Domnului, ultima picatura de pace si serenitate s-a stins.Am ramas mai goi, mai tristi, mai aproape de senzatia ca la un anume moment la toti ne vine rindul sa urcam acolo sus.Poate asa isi va gasi linistea sufleteasca, pacea.Ce va urma nu stim, poate mai rau sau poate un nou inceput. Poate un nou pas in viata noastra , poate o secunda in care sa realizam ce mici suntem.