Dacă n-as fi citit acum cateva clipe un poem al Profetului (Virgil T.) "să nu promiteți arborilor aripi niciodată", n-as fi dat fuga in trecut la bunul meu prieten infirm Adi, cel care spunea despre picioarele mele ca nu-s atat de frumoase cum spun ceilalti, pe cat sunt de bune la mers... Profetul acesta mă duce tăvălug in trecut si iar mi-aduc aminte de o carte pe care am citit-o tot in copilărie : "Amintiri despre viitor"...

Si cum spuneam,imi falfaiam rădăcinile (picioarele) pană in poarta bunului meu prieten Adi, pentru a sta de vorbă, pentru a juca sah, sau pentru a-l insoti pană la scoală... Era atat de singur intre carjele lui, singur intre rasetele idioate ale unor copii zdraveni la trup - infirmi la minte...
Si era toamnă, si carnavalul din orasul acela de munte, si eu cu prima invoire de-a merge la dans...si Adi singur pe banca din fața casei sale...
Si doamne, ce-mi mai dansa sufletul si cum m-am frant de mine, de zbor, de voie, pe banca aceia, lăsandu-i pe ceilalti sa-si poarte facliile spre locul unde visasem să să ajung de un an de zile...
- Nu te pot lăsa singur, si nici nu te pot lua cu mine la carnaval, rămanem aici să privim stelele, vor mai fi si alte carnavaluri, pe acesta il facem aici impreună...
M-a privit cu ochii lui mari, si-am tăcut amandoi umăr la umăr pană in miez de noapte cand rand pe rand s-au intors cu făcliile in maini ceilalti de la petrecere...