Si nu mă mai găsesc de la o vreme incoace, iar incep a semăna cu mediul inconjurător, si nu mi-e bine astfel... Uneori semăn cu frunzele, cu iarba, cu drumurile, mai ales cu drumurile...alteori parcă as fi fiica fiului meu, bunica mamei mele, sau cine stie ce alt personaj real sau ireal...
Eu parcă nu mai apuc să fiu niciodată... Abia de-mi mai aduc aminte cum eram... abia de mă mai văd de sub zambetul trist pe care il zambesc atunci cand mi se rostogoleste cate-o lacrimă in suflet...
Si mi-e dor, tare dor să mai fiu eu - eu, măcar cat o secundă de fericire nepăsătoare, secundă din aia in care să-mi aduc aminte că fiecare om se naste si moare Singur...
Si să rad din toate amintirile pe buza prăpastiei deschisă de mult prea multele - si inutilele griji, grijite si oblojite ca pe propriile-mi cicatrici...