- Ce bine, se gândi Mic, și răsuci pe deget firul cu ciucuraș din vârful unei scufii, lucru care pe surioara lui nu o deranjă deloc.
Ce bine că ai venit și tu...
Dar poate că nu o să te mai cheme cum te chema, adăugă el, un pic temător, ca nu cumva s-o dezamăgească, după ce, vreme de mai mult de nouă luni, îi ceruse insistent să accepte că se va numi Albă-ca-Zăpada.
Cred că acum vreau să te cheme... Lizuca.

Fetița gânguri.

- Nu știi de ce?

Chiar nu știa.

- Fiindcă am găsit o Dumbravă fermecată și vreau să te duc și pe tine acolo.
Dar numai după ce o să mai avem un cățel.

Cum auzi de cățel, mâinile și piciorușele “Lizucăi”săriră în sus de bucurie.
Cineva de vârsta ei și-ar fi dat repede seama că deja mergea de-a bușilea prin Dumbrava de deasupra pătuțului.
Cu atât mai mult cu cât Mic avusese grijă să-i atârne tot felul de “indicii”, ca să nu se rătăcească pe tărâmul periculos al primei copilării.

- Dacă nu o să-ți placă în Dumbrava noastră, nu ai decât să te întorci acasă... o încurajă băiatul, știind că, printre altele, dacă îi vorbește întruna, nu mai apucă să plângă fără niciun motiv.

Dar surioara nu avea de ce să plângă; ea era deja gata să ațipească și să se trezească în poienița însorită a unui vis, presarată cu flori albe ca laptele...