- Bine-ai revenit pe Pământ! spuse floarea și îl străpunse cu mai multă dragoste în privire decât voia să arate.
Lucrul acesta îl făcu pe Mic să creadă că nu va fi iertat în vecii vecilor.
Întrucât, în credința-i nezdruncinată că odată și odată va ajunge în Cer, s-a agățat de un fulger, în loc să se adâncească în ochii ei.

- Numai tu puteai să știi că o să mă întorc! își potrivi el cuvintele, sperând să-i dea de înțeles că furtunile sunt trecătoare... Și că fulgerele care nu-ți trec prin inimă țin mereu prea puțin...

- Îmi povestești cum a fost? se însenină ea deodată.

- Îți povestesc, zise Mic, foarte fericit că s-a descurcat cu vorbele; fiindcă, a observat, aceasta era o treabă în care oamenii mari strecoară și câteva minciuni ca să le iasă cum vor.

Din păcate, acum trebuia să mai aștepte puțin, să i se zvânte glasul de lacrimile adevărului, pentru a putea povesti în voie.
Atât era de marcat de faptul că fusese sincer, încât lăsă urme adânci în conștiința florii, ce-l privea cu o duioșie fără de margini...

- Dragul meu Mic! i-ar fi spus, dacă nu ar fi fost sigură că n-o s-o audă.
Și dacă nu ar fi fost sigură că n-o să simtă, l-ar fi mângâiat pe braț cu o petală de-a ei, una mică și prietenoasă, ca o amintire din acele vremuri viitoare, când spera să nu mai fie nevoită să-i ascundă ceea ce era atât de adevărat.

- M-am întâlnit foarte repede cu Micul prinț! zise copilul, recăpătându-și verva dintotdeauna.
M-am întâlnit și i-am spus că noi i-am scris scrisorile.
Și tot noi i-am desenat răsăriturile de soare pe plicuri…
Apoi l-am întrebat ce a făcut cu avionul meu de hârtie...

- Și ce a făcut cu el? fu curioasă floarea.

- Nu a făcut nimic, că nu s-a priceput.
Dar mi-a comandat o ploaie!

- Þi-a comandat o ploaie! repetă, cu o notă ironică, floarea.

- Da...
O ploaie cum nu avem noi aici...
Pentru că nu avem.

- Foarte frumos! deveni ea geloasă pe ploile lui.

- Și m-a luat lângă el, sub umbrelă...

- Așa, deci.

- Da, că suntem prieteni!

“Dragul meu Mic” se transformă într-o tăcere apăsatoare...

- Ghicești ce culoare era umbrela? vru el să-i facă o ultimă bucurie.

- Bănuiesc! răspunse ea, întorcându-i spatele...

Când află că era așa cum bănuise, adică albastră, își puse capul pe o pernuță de iarbă moale și se culcă.

Știind că a doua zi avea să vadă totul într-o altă lumină...