Михаил Афанасьевич Булгаков, lăsându-și Margareta-n plutire eternă – asta după toate mizeriile născute, nu intenționat!, ci doar ca urmare a banalului accident ce a declanșat dezastrul ce a reclamat prezența și intervenția, nici mai mult, nici mai puțin, decât a celor patru (nu le spun pe nume, ptiu drace!) –, îl pune pe Ivan în fața faptului împlinit: „După aceste lucruri m-am uitat, și iată că o ușă era deschisă ... (Apocalipsa lui Ioan, 4.1.).

...
Cel ce ședea pe scaun „ ... avea înfățișarea unei pietre de iapis și de sardiu; și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd verde. (Apocalipsa lui Ioan, 4.3.)”, dar rupând „ ... pecetea a șaptea, s’ a făcut o tăcere de aproape o jumătate de ceas (interesant!, nu?; n.n.!); (Apocalipsa lui Ioan, 8.1.)”.
Am pierdut o jumătate de zi/lumină pentru a mă edifica, dar ... am câștigat o banalite istorică.

...
Ivan s-a trezit, după ce Bulgakov zice ceva de genul ăsta: ești liber bă, fraierule!

...
Cartea însă spune un „mai altceva”, ceva mai asumat: „În mijlocul pieții cetății, și pe cele două maluri ale râului, era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod, și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor; Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al Lui și al Mielului vor fi în ea ... (Apocalipsa lui Ioan, 22.2; 22.3)”.

...
Rug universal, mere și rod!