O zi sfîntă, asemenea multor zile din cele ale vieții. Eu o privesc prin ochii de copil ai fetiței de numai trei ani. Numai? Poate deja. Iată, trecerea timpului o măsurăm în generații, în inocență și lăpădarea acesteia ca pe o piele de șarpe. Și totuși, ochișorii aceia parcă vorbesc despre o lume a cărei atingere provoacă frisoane nostalgice.

Da, Lia-Maria, așa o cheamă pe fetița aceasta, a înțeles ceva din sfințenia zilei. Nu a înțeles exact de ce nu are patru ani, de ce e ziua ei și nu a mai crescut puțin. S-a privit în oglindă, o face adesea uneori spre disperarea părinților. Și atunci mi-am dat seama că trecerea timpului are valoare numai pentru cei ce se raportează la el. Pentru copii, valoarea trecerii e creșterea, independența la care tînjesc lipiți de picioarele părinților, strîngîndu-i de mînă la cel mai mărunt fior al temerii. Pentru noi, timpul are conotații monstruoase, îmbătrînirea, moartea, ștergerea numelui din Cartea Vieții. De aceea surîsul inocent se transformă în urlet, de aceea sfințenia e doar etichetă alipită zilei, persoanei, locului.

În ziua aceasta s-a făcut semnul crucii de nenumărate ori, dacă acest semn ar emite pe varii frecvențe s-ar pune în mișcare un sistem de supraveghere. În ziua aceasta s-au cîntat melodii pentru suflet, dacă sufletele s-ar desprinde cu un micron de trupuri, suma lungimilor ar înconjura Pămîntul. În ziua aceasta s-au rostit rugăciuni cît toate bibliotecile lumii.

Lia-Maria mă privește cu inocența sărutului, îmi dă un pusic pe obraz, eu pe frunte, prietenie ce nu poate fi măsurată în bătăi de inimă, mulțumită de bombonica ce-i întărește convingerea că ziua aceasta e cu adevărat sfîntă.