Îmi tremură aripile prin noapte
deasupra întunericului greu mă zbat,
umbrele sunt găuri de durere,
cerul mă strânge în al său ceas.

Văd chipul morții ce-mi zâmbește
într-un apus de mult uitat,
amar e timpul care duce
anii mei cei dragi.

Durerea pășește liniștită
ceața se-nvăluie prin noi
grădinile cu soare nu există

în altă lume am fost
rătăceam copil frumos,
aveam vise, aveam ce vreți,
întunericul m-a ales din mii de flori
să-i fiu tovarășă în zilele cu soare,
să-i fiu prințesă în natură,
să-i fiu sirenă când se scufundă.

Acum în rochie cusută din fir de stele
pășesc timidă prin lumea lui,
încerc să fiu poveste, poate mai uit.