A fost odată, într-o poveste, un pitic.
El însuși era un povestitor iscusit, care aducea bucurie copiilor, când aceștia îl căutau și îi ziceau, trăgându-l de hăinuțele peticite:

- Piticule, hai sa ne mai istorisești ceva, că ne înnebunim după poveștile tale.

Fie că rădea un morcov, fie că repara un scăunel sau căuta cu târnăcopul o comoară în pământul de sub picioare, piticul lăsa atunci treaba și se punea pe zis câte și mai câte - toate trăite de el de când îi fu dat să nimerească în această poveste…

- Dragii piticului, își începea el mereu basmele fermecate… și nu se lăsa până nu termina tot cu “dragii piticului”… fiindcă tare îi mai avea la inimă pe copii.
Iar aceștia ziceau mereu că îl iubesc și îl aplaudau și îi mângâiau barba plină de câlți.

Nu exista zi în care să nu fie trezit din somnul lui iepuresc pentru câte o poveste frumoasă.
Sau în care să nu își aducă aminte că, “uite, pățania asta veselă nu le-am zis-o încă”… promițându-și că a doua zi, negreșit, o vor afla.

Numai că într-o “a doua zi”, tocmai când avea pe limbă o poveste nemaiauzită și plină de haz, nici un copil nu îi mai bătu la ușă.
Așa se făcu în ziua aceea: căsuța lui să rămână pustie, vreascurile să se stingă în sobă și piticul să se întrebe: a greșit cu ceva?

Oare le-a spus prea multe povești și i-a plictisit?

Oare copiii pe care îi iubea nu au vrut decât istorioarele lui?
Și nu l-au căutat decât atunci când au avut ei chef să râdă și să bată din palme?

O, câte gânduri nu și-a făcut bietul, trezindu-se singur..

Din fericire, cele mai multe dintre ele deveniră niște povești atât de triste, încât, ascultându-le, unii copii au învățat ce înseamnă să plângă…
Iar piticul s-a înconjurat pentru totdeauna de o dragoste venită puțin și din adâncul inimii lor…