Prea repede ai plecat.
Nu ți-a păsat că vântu-mi sufla
prin suflet, troienindu-mi
ninsorile peste puteri.
Mintea-mi refuza să creadă
că titanicul, se ducea la fund.
Devenisem ancora lui, înțepenită
printre ghețuri.
Nu-nțelegeam deloc destinul.
Când ai plecat,
nici nu mi-ai spus “adio”.
Pe chipul tău îngerii dansează
marșul nupțial, al logodirii tale
cu cerul, alții, îți anunță sosirea.
Nu am puterea să-i înfrunt.
Oh! și vântul acesta de-mi fluieră
prin mădulare, îl simt cum mă
jupoaie de dorințe.
O colapsare precoce, voința-mi
înfășoară, mă trage-n bulboana
renunțării. Ochii disperării,
lângă tine mă-ndeamnă să vin,
ca tu omul meu,
să-mi ceri din nou, mâna.


30 noiembrie 2009