De multe ori îmi spuneai, mai ales în ultimul timp, că o să pleci ...
„Cam atît am avut de făcut pe aici, atît am putut să fac, iar acum e vremea și pentru odihnă”.
Știu că ți-ar fi părut rău să pleci vara, că n-ai mai fi simțit mirosul de grîu proaspăt din hambar, toamna ți-ar fi părut rău de strugurii rămași neculeși, iarna că i-ar fi fost greu mamei să facă pîrtie pînă în fundul grădinii, iar primăvara că nu te-ai mai fi uluit de rîndunelele care-și găseau cuibul, cel de la streașina casei, după atîta zbor .
Într-o zi m-a sunat mama și mi-a spus că a rămas singură ...
Te-am găsit odihnindu-ți mîinile bătătorite, așa cum ți-au fost toată viața și pe care le știam de cînd eram copil, cînd mîngîierea lor lăsa urme pe pielea mea fragedă. Erau urme de coasă, de topor, de sapă ...
Mi-am amintit că în urmă cu doi-trei ani mi-ai spus să-ți cumpăr o cameră de bicicletă, că la țară nu se găsește și nici petice nu mai ai să-i pui.
Tocmai te ridicaseși de la masă , mulțumindu-mi cu o voce abia rostită, pentru neînsemnata mea osteneală. Te-am întrebat de ce vorbești așa încet și mi-ai spus că ai obosit, că fuseseși să tai niște fîn.
„Nu ți-am spus să nu te mai duci la coasă, că ai optzeci de ani ?”, te-am certat eu.
Te-ai uitat lung la mine și printre lacrimi mi-ai zis :
„Nici chiar tu nu mă înțelegi, măi copile ?”
Ai plecat apoi în casă abia trăgîndu-ți mersul după tine, fără ca eu să-ți cer iertare.
O fac acum, chiar dacă știu că tu m-ai iertat de-atunci:
„Iartă-mă !”