Adam singur fiind în Paradis și de toate având, adică nimic nelipsindu-i, într-o etapă, fază, zi a eternei lui existențe, a început de singurătate a suferi.
Singurătatea i-a constrâns atât de mult ființa, încât a rostit prima rugăciune: “Doamne, fă să nu fiu singur!”.
Domnul, din coasta strămoșului, a făcut femeia spre a fi mângâiere lui Adam.

Acest episod biblic îmi apare a fi în imaginația mea un tablou. Aievea, îl văd pe Adam frământat de rostul propriei existențe. Întrebându-se de nu cumva este doar nebunul comunității pus la dispoziția împăratului spre amuzamentul acestuia și a curții sale?!?...
Singurătatea lui Adam, pe de altă parte, înseamnă nerecunoașterea creatorului. Nu recunoașterea lipsei raționale, ci recunoașterea lipsei sentimentale. Adică simt că sunt al nimănui, deși înțeleg că nu pot fi, dacă cineva nu m-a gândit și creat... în sensul lui Voltaire: “Universul mă minună/ Și nu pot gândi măcar/Că poate exista ceasul/ Fără un ceasornicar’’.
Așadar, Adam ne este prezentat în Scriptură ca un om limitat în propria sa existență. O picătură de ploaie în mare.
Doar în acest context se pune problema sensului existențial al lui Adam, și, ca atare, a întregii lumi, în înțelesul biblic că întreaga lume se regăsește în prima sa existență ca într-o matrice.
Ceea ce frapează de fapt, este ideea că Adam nu se simțea întreg și nici mulțumit de sine. Adică Cel care îl crease, L-a gândit existențial ca fiind imperfect. Adam nu putea să ceară Creatorului său să îi completeze existența – să îi facă femeie -, dacă ar fi fost creat, gândit, executat, făcut asemenea Creatorului, adică perfect. Paradoxal, nu?