de mult n-am mai scos un cuvânt
nu mă opun ascult doar
ultimul cuvânt pe care l-am rostit a fost fie
și a fost…
mă tem de întuneric îmi devorează albul
inima mi se strânge între pereții de ceară
cu un lacăt i-am încuiat sângele pielea este mai curată acum
jumătate din viață am amenetat-o aceastei tăceri
ce-mi mușcă din carne sfredelindu-mi oasele până la măduvă
i-am zidit templu în măruntaiele mele răsfoiesc pagini
scrise cu nerostiri poeme din patul iubirii
le ascult simfonia sunetul mă îngroapă și mai adânc
în beția pământului
adevărul le este lacrimă plânsă-n oceanul tristeții
nu-mi irosesc cuvintele
voi naște altele scrise pe-o pagină într-o viață întreagă
ce rost ar avea să mai vorbesc

6 februarie 2011