ai auzit niarne acel pocnet
parcă au căzut stelele-n mare
sau iarba pământului a încolțit
deodată deschizându-și pleoapele verzi
la adierea timpului
poate că acest zgomot niarne
s-a adunat în creierul meu gânditor
îți spun deschide fereastra dinspre cer
să-mi fixez bine în minte cum trece timpul
cum cade câte un înger pocnind
pe existențele noastre flacoane virtuale
de amfetamină
numai o clipă te rog stai lângă mine
până când strigătul acestor pietre solubile
se va dizolva în mine
strânge-le băutura și dă-le-o îngerilor
însetați de adevăr s-o bea
sunt aproape sigură că se vor îmbăta
de ura care locuiește în pietre
uf niarne mi-e jale de acest infinit
încăpățânat incapabil să-și piardă
stelele să înroșească iarba în tandrețea
singurătății ca și liniștea asta
care-și păstrează veșnicia
niarne tu mai auzi acel pocnet


1 aprilie 2011