sunt ca un rob în temniță niarne
încătușată de întrebări năvălitoare peste
pieptul meu rar găsesc răspuns și nu există
strop de lumină neinterogat nu există pumn
de pământ nescurmat nu mai văd niarne altceva
nimic în afara acestei nemărginiri albastre
mă macină neputința nepătrunsului ascuns
în adâncu-mi ca un sfredel îmi înfășoară tainele
existenței mărind și mai mult misterul necunoscutului
la tot pasul auzul îmi tremură de întrebări mă sugrumă
neștiutul răspunsului niarne și dacă n-ar fi noaptea
sfetnicul meu cel mai bun să-mi mai lămurească
neștiința aș avea zilele la fel de întunecate mă mișc
într-un cerc de taine adormite în copaci în suflete
și în morminte sigur că vreau să-mi îmbogățesc
întunecata minte cu o scânteiere de cuget numai
o clipă să-mi sclipească cât să-mi aprindă beculețul
străfulgerată de acesta să-l simt pe dumnezeu în mine
să-mi vorbească ca un tată atunci aș răsufla liberă
știindu-mi mintea luminată și atoateștiutoare atât cât
mi-a fost dat să cunosc dar niarne încă șovăi și tot
mai cred că sunt un rob în temniță aș avansa chiar
ideea că sunt două persoane în una oricum mă simt
o unitate de contrarii arzând ca focul stingându-mă
ca apa în același timp


11 mai 2011