Nu-s nici frumoasă, nici înțeleaptă,

nu-s bună, blândă și nici dreaptă.

Acum mă văd un monstru mic

nu-s de folos mai la nimic.

Stau și privesc și încerc să-nțeleg

dac-aș putea din nou să dezleg

jurământul făcut de noi cândva,

că vom fi împreună pe veci.

Sunt o povară pentru voi toți.

Ai mei au plecat și mă cheamă

și n-am puterea să mă rup de viață.

Și din nou dimineața mă-ngrop

în gânduri sinistre.

O frica neagră, slinoasă,

m- apasă și mă înconvoaie.

M-am cocoșat și-am tot oftat.

În zadar îmi cerșesc milă doar mie.

Nu capăt nimic.

Sunt un nimic, nu vreau nimic.

Doar atât eu primesc,

și din nou mă căiesc

că nu pot om să fiu, ci o umbră hidoasă, cumplită,

de prea multe ori pedepsită.