Emine, Emine ce jale e-n mine,

când văd și ascult voci și suspine.

da, le văd, le cuprind, cu gândul arzând

la soarta-ți prea crudă,

năpraznică soartă a celor nebuni,

nebuni de legat, cu fire de aur.

cu simțirea-mi plecată,

cu viața-mi deșartă,

aș vrea să-nțeleg lungul șir de smintiți

adevărați, neîntinați de vorbe alese

și neînțelese, de cei ce cred astăzi

că au mintea întreagă.

ce poate fi oare, mai dureros,

dureros de frumos, ca pomul în floare,

și nu mai știi care e viu sau e dus

e dus pe pustii, cu mintea legată

și-nconjurata de spini aurii.

să-i vezi lângă tine, să simți doar suspine,

să te-nchizi pe veci și să auzi voci.

voci sublime, se joacă cu tine

și-ți macină sufletul,

sufletul, gândul. ți se pare că-i soare,

că-i arșița mare, dar

e îngheț, un îngheț cumplit.