Mă lamentez mereu în idei meschine și solitare. Poate că ideile sunt bune dar cu siguranță sunt meschine pentru că sunt solitare. Urăsc să vorbesc despre iubire, dar dacă nu o fac, îmi neg însăși existența. Câte planuri să evit iubirea, să tai ”răul de la rădăcină”, câtă anxietate pregatită cu durere neînțeleasă. Și toate astea pentru a evita cumplitul sentiment, iubirea. Dacă citești rândurile acestea sper că-ți este destul de clar că nu vorbesc de sex.Deși am mintea unui adolescent plin de porniri rătacitoare , bine elaborate nu dau 2 lei pe aceste pofte rămase încă neevoluate în genele noastre schimbate mult de la condiția de animal instinctual. Nu, pe mine mă neliniștește sentimentul pe care-l am și vreau să-l distrug, nu o fac pentru că mi-e rușine, ci pentru că această conștiință hidoasă nu imi dă voie. Hidoasă, da, dar sănătoasă. Ãsta e și motivul pentru care mă las târât de ea în brațele plutririi la suprafată. Cu cât o neg și o țin la distanță, cu atât mai mult ma simt mai plictisit și deprimaat. Cu cât imi las ochii să o privească cu atât devin ca o picătură de acid sulfuric într-un pahar cu apă, câtă energie, cât entuziasm, o mie! Toate planurile mele meschine și solitare se risipesc precum în filme vampirii la lumina soarelui. O tu, dragoste făcută să lovești pe cei slabi ca mine, dute de la mine și lasa-mi pieptul gol de sentimente atât de Goetheene.Urăsc iubirea, urăsc că trebuie să iubiesc. Urăsc că nu iubesc pe cine trebuie. Urăsc că nu am nici un viitor pentru sentimentele mele și știu că trebuie să mi-le-n grop, să le ucid, să nu le plâng să pot să mă prefac că nu simt nimic. Urăsc că nu pot fi sincer, urăsc că nu eu imi apleg iubirea. Urasc că nu pot sa-mi exprim iubirea.