Acesta nu este un manifest,
doar o invitație la bun-simț.
Poezia poate să treacă prin grădini suspendate,
prin poetici mai vechi sau mai noi,
chiar printre straturile de varză ale lui Moromete,
fără ca ea însăși să devină o varză.

Noua poezie nu dă din coate,
nu e dusă cu pluta pe lac,
pe alte ape curgătoare sau stătătoare.
Ea aduce un suflu uitat,
mai ales de când se scrie fără vreo respirație,
iar toate cuvintele cad alandala
în forme insalubre care le îndepărtează de sens.

Noua poezie nu mai acceptă nebunia,
doar genialitatea naturii sublimate în versuri.
Chiar dacă poezia nu-i totuna cu simțul comun,
nu se mai poate scrie doar așa, de amorul artei,
fără ca slovele să treacă prin inimi ca o săgeată vindecătoare.

Poezia nu e o dinamită ce aruncă în aer ființa,
dar nici ontologie pură.
Nu înseamnă că e suficientă o sămânță trecută prin creier și inimă,
ca să răsară un copac viguros.

De ajuns cu anemiile poetice,
cu nebuniile permanente sau trecătoare,
poezia are nevoie de suflul divin.
Să ignorăm improvizațiile,
importurile de steril poetic,
dizarmoniile gângave,
pleava aculturală
pentru care negrul e alb,
grafomania premiată în piețe.
Poezia nu e brățara de la mâna cuiva,
ea poate să alunece liberă în forma simțirii.

Nu poți scrie orice, oricum și oricând.
Vei ști că poezia a venit,
când vei simți deasupra aripa îngerului trimis de Dumnezeu.