Cum m-am ridicat din pat, fuguța la hublou să văd ce-i în bocăncei. De la distanță nimic, dar când mă apropii și mă uit în cel drept, acolo era băgat un altfel de bocăncel, iar în el un altul și așa mai departe din ce în ce mai mari. La ultimul știam ce mă așteaptă. O pățisem acum doi ani când fără să-mi dau seama fusesem cuminte.

Iată-mă acum coborând din nou pe scara din șireturi, să-mi iau binemeritata (s-o creadă ei) recompensă.
Nu voi mai fi cuminte niciodată!
Mă și văd așezat în fața ecranului mare. M-am săturat! Mai bine încercam iar să ies din incintă fără costumul de protecție, sau făceam altă năzbâtie și primeam nuielușa, mă rog, vergeaua de fier cum s-a întâmplat anul trecut. A fost minunată ca sabie. Prințul Întunericului mi-a cerut iertare în genunchi. Anul ăsta scapă bestia.

Acum văd din nou imagini cu păduri verzi, fel de fel de flori și animale, tot felul de zgomote sau cântece de păsări, cascade și ploi. Puțin îmi pasă! Mie îmi place liniștea de aici. Totuși dacă ar fi puțină zăpadă cum am văzut acolo, aș fi fericit.
Și chestia asta cu ghetuțele; tradiție cică. Ce m-or mai bate la cap, dacă au făcut planeta aia harcea parcea? N-ar fi cazul să renunțe la tradițiile lor?
Sau tocmai fiindc-au renunțat suntem aici?
Ups!