Era vremea să plec, să iau zborul păsărilor ori indiferența celor mulți.



Era vremea să scriu o altă poveste. Mă gândeam constant la imaginile din Crave. Sarah Kane sunt eu. Mi se părea că la fiecare absență de-a ta, oasele-mi sunt îndepărtate și ceilalți, neștiind motivul, mă vedeau prăbușindu-mă. O făceam totdeauna fără zgomot, așa ca certurile noastre. Și fără teatru. Sau poate cu prea mult.



Alteori rămâneam totuși în picioare, chiar și-n lipsa ta și-a oaselor, dar ceilalți nu mă recunoșteau. Nu eram umbra unui om, forma mea n-avea nimic din umanul cu care erau obișnuiți ei. Sunt aici, le ziceam, dar nici propriile urechi nu puteau să audă cuvintele astea. Și-atunci tăceam în afară și-n mine, îmi rezemam coatele de pervaz și, întâi cu dor, după care cu lacrimi, mă uitam în direcția ta. Apoi totul se transforma într-o ură tristă și-n promisiuni pe care nu aveam să mi le țin vreodată. Mă pierdusem, mă trădasem și abandonasem toate tăcerile care mă făcuseră odată fericită. În mine se învălmășeau cuvintele și gesturile și zilele dintâi într-un zgomot infernal. Aveam să te aștept din nou, o știam prea bine, dar nu mi-o mai doream...