știind că zilele curg într-o liniște perfect sferică, albă
chiar și atunci când lângă tine una dintre lumi se prăbușește în șoaptă,
chiar și atunci când înainte să aluneci în somn
din interior se naște un vârtej care-ți surpă oasele nedureros
așa cum apa împrăștie firele unui castel de nisip.

te scuturi brusc de senzația de amețeală
încerci să nu te lași trasă acolo
și intri într-o tăcere albastră
nescuturată de vânt,
pielea ți se închide la culoare de parcă ai fi înnoptat rapid dinspre miez spre coajă
încerci salvarea unei realități, reușești,
la sfârșit un imens fluture din sticlă flexibilă, multicoloră, îți acoperă ochii.

te trezești în sala de cinematograf a unei lumi
în care spectatorii tremură în scaune de parcă
viața lor ar depinde de personajul pe care-l trăiesc,
și chiar așa e, la sfârșit vezi câțiva zăcând fără suflare lângă tine

apoi te îndrepți spre o stație cu o mulțime de sensuri
stai aiurită pe scări fără să-ți știi direcția, fără să cobori
pe când șuvoaie de necunoscuți te șterg cu hainele lor hotărâte, vântoase.

mai este ceva, în tine sau în spatele tău –
deși când te întorci nu e nimeni,
poate doar un curent rece spre inimă
întinzi mâna și-ți amintești brusc frumusețea, conectarea cu nevăzutul,
deschizi larg straturi de ochi și revii

vezi lumina traversând aerul până la incandescența culorilor
ai sub mână blana caldă a unui animal,
torsul de pisică al vieții trăgându-și suflarea pentru încă o zi.
simți din piele până în centru privirea uluită a unui bărbat
te ridici într-o tăcere aurie
spațiile se lărgesc, se adună în jurul tău iar și iar ca un puls, ca o îmbrățișare a lumii.