rămân nedumerită niarne
când îmi ridic ochii sus în amiaza
mare și privirea mi se oprește
pe-un soare ce-mi coboară pe
umeri un veșmânt din piele albastră
ca și cum până la mine ar fi jupuit tot
cerul golindu-i lumina acoperindu-mă
cu pajiștea infinitului fiecare por
niarne mi-l umple cu jăratec iar în
inimă simt cum se scurg râuri
poveștile-mi de dor uitate demult în
sângele clocotit învățat să-și purifice
singur durerea e ca un blestem peste
care calc și m-azvârle fără tăgadă în
cel mai întortocheat labirint nu știu
pe care drum să o iau niarne ca acest
soare să-mi ocolească pe de-aproape
poveștile iar eu ridicându-mă pe
vârfuri până la înălțimea amiezii
să nu mai descopăr nimic în ce văd

12 ianuarie 2012