de când a murit havel totul îmi merge pe dos
locuiesc în infern și cerșesc un alt timp
magazinele cu vise se închid mai devreme
fantomele iernii se dezgheață și drumul spre casă
e cu mult mai departe sau nici nu mai există
dintre muritori eu sunt dintre aceia care l-au contrazis pe einstein
poezia întrece viteza luminii și el știa că acesta constituie
motivul suprem pentru care se ferea să se dueleze cu mine
de teamă că poezia va schimba lumea nu i-am aruncat mănușa
cât adevăr sau câtă fantasmă e în viața artiștilor
depășește paginile nescrise ale celui mai bun
cod moral ce s-ar fi putut scrie vreodată
întristat să văd umbra morții pe fața de fildeș a oamenilor mari
m-am duelat pentru dreptate cu patima celui care-ar pierde un regat
aproape bolnav de ideea de posesiune a speciei
în autocontemplare pseudonarcisică
dintre toate subiectele posibile n-am putut epuiza
invidia demonică a oamenilor pătimași
când totul dispare plin de fast într-o noapte ca o explozie a începuturilor
memoria dezvoltată de simțuri și amintiri ajunge o cenușăreasă
vidul dintre mine și un alt om mai paradoxal decât mine
nu l-am putut umple cu iubire
când s-a sfârșit lumea nelumită a omului fără caracter
mi s-a revelat că omul fără caracter era profund generos
și numai cei foarte înțelepți îi pot percepe bunătatea
în gura lui cuvintele încep să-și ceară iertare silabă după silabă
dacă n-ar fi existat omul fără caracter
orașul o țară țara mea și lumea n-ar fi existat
desprinzându-se-n argintie umbră
în lumina prefăcută a razelor de lună
cum își poartă soții în primii ani verighetele