prietene,
lumea asta nu-i rea ci e foarte, cu toate că
niciodată copiii întregi nu s-au născut mincinoși,
egoiști, avari, hoți, criminali ori nebuni.
se nasc ca o promisiune de uitare-n genom a tot ce e rău
ca viitorul să fie mai bun dar cutrele-i cresc și,
cu fieru-nroșit al prostiei, cu sagne tembele le-acoperă mintea.
schilodiți pe viață, în vârtelnița lumii, orbecăiesc
brownian, fără scop definit.
și totuși, în pulberea asta a lumii mai sunt și atomi
ce se vor infinit. ultimul strat electronic le este deschis,
li-i dat să primească, să fie lianți, baze, acizi
și ăștea-s poeții.

prietene,
întreg miracolul acesta de sub veșmântul luminii,în toată
complexitatea și simbolistica lui, se revarsă în
suflete-alese plenar și cu-n dor copleșitor de-a se
vedea în oglinzi de cuvânt.
dorul acesta-l simțim și vrem dar, din varii motive,
căptușiți cu principii, prejudecăți, etc. , suntem neputincioși...
în surâs e mai mult decât cuvântul surâs.
în lacrimă e totdeauna mai mult decât cuvântul lacrimă...
și totuși cuvintele...
am fost și încă mai sunt un fochist entuziast ce cu lopata
aruncă alert cărbuni în focul cunoașterii.
ies aburi și fum și mă bucur. din când în când mai trag
semnalul, nu să se știe că trece trenul meu,ci din dorința
ca linia mea să nu fie aruncată în aer.

prietene,
fii bucuros că ești și tu un fochist.
sunt mulți, poate prea mulți, care se laudă cu locumotivele
lor diesel, electrice, pe pernă electromagnetică.
îngâmfați, din cabinele lor fără dogoare și fum, ne privesc cu ingăduință disprețuitoare: -înapoiaților, voi nici n-ați
plecat din depou,pufăiți pe o linie moartă!...
nu-ți face inimă rea.
stiu ei oare de-i așteaptă cineva la capăt de cale?
poate că locomotivele gonesc pe ecatramentul a două
cercuri concntrice sau nu, cine știe?
până la urmă nici nu contează. toate locomotivele
sortite sunt deraierii...
și totuși cuvintele...