lasă-mă să-ți ating vorbele cu tăcerile mele
până când pleoapele se vor apleca într-un moment de respiro
actualizând puctuația rătăcită

degetele mele pipăie aerul care păstrează forma
și amintirea umbrei răsturnate
într-o clipă de neatenție și de-ndoială

ochi mei pipăie drumul coastelor
iar cochilia dorințelor atârnă greu de-atâta așteptare
zdrobindu-mi urmele

ca de obicei vorbele săgetează albastrul
vânturând buimace aurul tăcerilor
după care, sleite, cad apatice pe treptele renunțării

dialogul tăcerilor păstrează muzicalitatea atingerilor neterminate
rămase-n stadiu incipient al staticului
acolo unde nici măcar sângele nu are un cuvant de spus

și a fost o vorbă mai mult bănuită decât promisă
după care a urmat o tăcere
și dacă am văzut că ne e bine ne-am potolit foamea cu încă o lungă așteptare