ziua în care m-am hotărât să fiu copac
a venit după apocalipticele și interminabilele zile ale potopului
când simțeam, așa, un tumult, o străfulgerare, o mustire
ce dădea pe-afară, eviscerându-mă-ntr-un fel nedefinit
și-atunci am decis: m-am aruncat sămânță
fără căutări prea multe
dar cât mai departe de pădure și de vreascurile ei
mă știam pur, imens și plin de seve
somnul rațiunii naște vise
rădăcini, crengi, mâini către mâinele de azi
loc de popas pentru pribegi
și un strop de umbră ideilor urgisite
cuibul cuvintelor abandonate
și domn al uitărilor
și-al tăcerilor