ne luasem la ceartă din cauza ultimelor cuvinte rămase pe masă
și poemele neterminate riscau să se destrame
unul trebuia să cedeze…
ți-am lăsat toată creația și-am luat doar un cuvânt
(poate ultimul)
apoi… n-am mai fost…

lumina desenează umbre pe spatele cuvântului
printre silabe se preling șoapte senine fără urme de nor
și fiecare literă strânge-n cupa ei esența unei tăceri
sau poate toată toamna

rătăcitorului nu-i trebuiesc semne și marcaje
pentru că drumul său a apucat să se-ntregească mușcându-și coada
și-acum cine ar mai ști să lipească marginile unui cuvânt
lăsându-te să-ți pliezi realitatea pe această bandă fără sfârșit?