plictisul induce stress, se moare mult de inimă
nimeni de inima altuia mai ales
vazut dintr-un unghi, Pământu-i un borcan cu pești
pești ca cravate și serviete, congelați și înșirați pe-o sârmă
căreia-i alintă întinsura – norme de conviețuire
nimeni scutit, nimeni la cârmă
cine observă că borcanu-i crăpat pe alocuri, se mire
sârma are un singur capăt – el nu
se scriu cărți în zadar despre zadar ce trecu
domnișoara voalată își extrage un zar din os
niciun os nu-i scapă, oasele sunt iarbă coasei inoxidabile
nu se îneacă precum peștii care mănâncă pești la bursă
se scriu și mai mult decât cărți, cu cerneală, cu sânge sau orice altceva
state de plată și note informative încifrate, toți devenind sursă
naiba are totdeauna dreptate, să știe cât mai multe despre obleți, țâri
înainte de a-i săra
plictisul induce haz straniu, ironii implacabile
se iubește sinele măsură prezumtivei iubiri de aproapele
aproapele este multiplicat aberant, osul și sârma devin totuna
iubirea doare și nu sunt unicul ce-n muțenie zbier vina
c-am visat oameni, deși nu știu ce-ar putea fi
peștii fac semne ciudate spre gura borcanului, crezându-l cer
bule de aer zise cruci și aripioare lipite aprinse-n tămâie și lumânări
Soarele azvârle purici, un infinit de purici raze
peștii umflă branhii, dilată nări
apa, da, în apă este taina, este din ce în ce mai sălcie, cleioasă
se scrie literă vie, umblătoare, frumoasă, despletită
inima moare cumva plictisită, domnișoarele voalate se oglindesc în luciul apelor
fiindcă fiecare deține câte una individuală, indivizibilă, și niciuna nu știe carte
cui scrie cine scrie... cu litere sparte, cu aproapele tot mai departe?...