Sunt un tren spre nicăieri, la geamul lui copacii aleargă în cerc.
Ceru-i de celofan, oamenii cresc franzele proaspete Morții.
Ceva vertical mă taie și mă împarte, centrifuga cadranului scoate untul din orele fixe.
De undeva un vultur mă pândește chiorâș. Apele aplaudă spectacolul sării, focul pleacă în sine spășit și
la ce-am mai venit așa de târziu când nu mai e viu decât spasmul
unei frunze desprinse din mine, călcate de tren pe șine de sticlă?
Pământul, asfixiat în punga aceasta de un leu, geme înfundat numele meu.
Doar Moartea molfăie plictisită franzele și învârte titirezul cadranului șui.
Această stare confuză din vorbe-vârtej mă soarbe și Nicăieri începe și se termină aici.
Anii mei mari, anii mei mici, sunt copacii contorsionați, trași în scânduri.
Nu mă privi prin geamul acesta, fiindcă privirea ar putea lua-o înaintea mea
ca un somn clandestin, ca un ultim festin... dă pagina, dincolo te așteaptă sublimul...
propriul tău iluzionism, mila ta de paradă, iubirea ta amanet pentr-un succes aparent
când nu te recunoști în oglinzi franzelă impetuoasă –
La câte trenuri trec nici nu mai merită desenate gările, reclame pe pungi de un leu,
singurele bunuri comune ne sunt copacii care alearga în cerc și
nu-i vom putea împârți niciodată egal... rupe pagina, nu o mai da, sunt un tren și orice altceva
ce nu a contat, nu va conta, în economia cadranului sunt sărit de pe fix
doară-te-n coală, doară-mă-n pix