Este o vară cumplită...
Fiecare clipă mă arde ca un cărbune încins...
Aș vrea să mă adăpostesc la umbră, dar n-am la umbra cui... E pustiu pe aici... prin sufletul meu...
Tot peisajul e uscat, rupt, parcă, dintr-un film western... Cât îmi cuprinde vederea... numai deșert...
Iar picăturile de apă care se scurg, parcă, pe pereți sunt nepotabile, otrăvitoare chiar.
Dar mie nu-mi pasă...
Continui să ling peretele ca fiecare moleculă de otravă să nu fie risipită... A devenit ca un drog pentru mine... Un drog care mă deprimă și alimentează pustietatea și uscăciunea sufletului meu...
În clipele de luciditate încerc să îl umezesc cu lacrimi, să crească măcar o buruiană... Dar nu... Nici măcar n-apucă să atingă nisipul că se evaporă...
Nimic nu ține în lumea asta... Am încercat să construiesc un castel, un imperiu, din nisip...
Dar a venit un val și l-a fărâmat...
De unde valuri în imensul deșert? Poate o intervenție divină...
La fel cum eu eram valul altor persoane...
Da, există Dumnezeu...