dimineața înseamnă pentru el o muncă în plus
răscolește prin toate ungherele ca să-și aleagă masca
nu poate ieși din spaimele sale fără mască
nimeni și nimic nu l-ar convinge
de contrariul acestei
realități :
azi un zâmbet
mâine o cută între sprâncene
poimâine o întrebare mută
și fiecare zi se lipește
de fața lui
astupând furia ce mocnește
lavă mistuind cămara sufletului
invizibil, inodor, fără gust…
până când… goliciunea lui nu mai stârnește nici o reacție
Doamne știu că nimeni nu mă mai vrea
dar încă nu sunt pregătit să mă dau ție
mai lasă-mă să mă dau oamenilor
îmi plac mângâierile ochilor
îmi plac tăcerile lor
știu că al Tău fiind îmi vei da totul
dar totul acesta e prea mult pentru mine
pentru sărăcia în care am trăit
și pentru toate minciunile pe care le-am primit
Doamne,
sunt ploi care udă grădina ținând-o în viață
soarele își revarsă lumina
bucurându-se de fecioria florilor
dar cine îngrijește oare de grădina sufletului ?
unde zâmbete se ofilesc și mor
rănind buze și suflete
cu aripă grea
de lacrimi
foșnetul lor sună a hârtie arsă
a gunoaie plimbate
a rigolă
și a abandon
dar cu toate acestea
în această grădină pustie
aș vrea să-mi găsesc odihna