ca de obicei, urc din moarte către viață
îmi iau micul dejun și-mi sorb pe-îndelete cafeaua
după care îmi fac eterna plimbare prin parc
trecând linia de toxicitate a normalității

ne-am întâlnit întâmplător,
m-a oprit și m-a-întrebat dacă soarele mai apune
în același cuib,
pe ultima creangă ce desparte munții
i-am spus
(dar ști cât de greu e sa faci față unei cascade)
fusta ei power-flower se-înfoia făcând pauze de vorbire
brațele ei dirijau curenții telurici ai tăcerii
și tot trupu-i vibra a spunere

tu mergi cu mine a mai zis
întorcându-se grăbită,
vâslind nonșalantă aerul greu
niciodată să nu te întorci pe același drum
și cuvintele s-au prăbușit
în urma noastră.