toate vietățile mânate de necesități încearcă
să și le satisfacă la început temătoare ca mai
apoi să devină cutezătoare că până la urmă
fiecare o termină rău hei și moartea niciodată nu-i bună

doar omului îi e dat o cămașa de puf peste cuget
în care se-agață-ntrebările de pare în fiecare
clipă o oaie în grabă păscând prin corneți
în clipele faste doar poetul are îndemânarea
și nebunia divină de-a mai descâlci firul
să toarcă să țese un semn de mirare frumos într-un vers

așa cugetam așteptându-te-n pat
și gata eram să zic că nimic...

goală în canatul ușii stingi lumina lângă pat te-ai oprit
nu vii te-am întrebat șoptit să nu mă audă stelele
ce ne priveau prin ferești nu știu ce mi-a venit
că încă ți-am zis vino aici poezie chicotind
ai alunecat în pat și sub mine
fără-ntrebări ne-am pierdut voluptos în actul
carnal pur și murdar al iubirii

calzi nefiresc de calzi pe spate culcați
nu gândeam nu vorbeam ușor gâfâiam
te-ntorci pui un picior peste mine cu braț mă cuprinzi
pe pieptul meu îți pui capul mai pui
un pupic ca pecete și-adormi
ești fericit mi-am zis de fapt bărbat
și femeie în dragoste-s unu și știu sau nu știu
dar cu fiecare orgasm ei fac adevărata poezie a lumii

brusc un gând întrebare oare
pentru poet fiecare vers
n-ar trebui să fie al cugetării orgasm?