În ultima vreme am sesizat o creștere absolut monstruoasă a distanțelor. Inutila nemișcare. Camera deschisă. Căldura alunecând pe covor cu un sentiment de ușurare după plecarea locuitorilor de o noapte. Picioarele dezbrăcate de atingeri și lăsate așa în văzul lumii ca o pedeapsă din tot sufletul cuiva.
Cât de ideal arată un om pus între paranteze? Cât de mult înseamnă niciodată? Și până unde trebuie să admirăm tot șirul unor întrebări fără dumnezeu? Am văzut televizoare care de zile în șir dezbat moartea. O întorc pe toate părțile la fel cum procedează o adolescentă cu primul ei sărut. Realitatea unei alegeri nu există. Libertatea este doar o nevoie care se poate oricând suprima. Poate ar trebui să ne lăsăm de infinit și să devenim lucruri. Poate simplitatea o să ne salveze de la nimic. Sau poate nu!