O adora. În felul lui. Așa cum stătea ascunsă, o afinitate nervoasă între rafturile de cărți și parfumul de iederă. Ea o femeie obișnuită ruptă din alte vremuri. El reambalat după o procedură de capăt de insulă, ce derivă inept dintr-o artă subtilă – Rapa Nui. Trăia singur și retras. De fapt „murise” de curând lovit de o dramă secretă. Uneori se oprea. Își exhiba neîmplinirile ca și cum cutiile poștale nu-și puteau reține intimitatea de falsă pudoare.

Când s-a întors în octombrie povestise cu exactitate despre mădularele sufletului risipite în unghere de timp. „Puțină libertate vă rog! Sângele meu învață să circule cu glezna ușoară la margini de uliți. Vreau să renasc nu cu mâinile lipite la spate. Totul e scris în așezământul ăsta albastru jertfit șapte zile din șapte”

Începând de atunci ea s-a socotit vinovată. Era gata să renunțe la lucrurile sacre la care ținuse: filosofi, obsesiile despre lume și viață, refugiul potolit cu alintul de roze a brizelor marine, izbăvirea de spectre și năluci, scepticismul acesta bătut de crivățul ce îi hrănește pe toți dogmatic (sau mai degrabă fantomatic), viața ciudată cu o notă de bas ce tot strigă în singurătate, mersul înșirat prin ploaia ce vine la pachet cu obrajii arși, maturizați pe la rosturi și pescărușii desprinși de pe masca patimii vremii, totem dezbrăcat cu ochi nisipii și două picioare stângi îngropate.

Eu scriu, sub ochi de mezanin, despre aceste lucruri întâmplate. Niciodată nu iubești degeaba, de vreme ce aștepți ... miracolul, în care stau laolaltă culoarea suptă din nori, soarele dogorâtor, umbra merilor scăpați de povara unei neputințe, globuri de sticlă colțuroși în lumina aprinsă pe frunte de candele, duritatea unui cuvânt neînțeles cu o anumită greutate dar cu același gust de fruct interzis și amintiri necoapte. Lucruri și vise. Oceane și ninsori. Confundări și cufundări. Antimaterii.