1.Suferința se acutizează și se amplifică prin cunoaștere și prin înțelegerea profundă a realității, și atunci umbrele devin utile, le folosim și ne înfășurăm în ele pentru a evada temporar din realitatea socială.

2.Când naufragiem în lacrimi, când neputința și zădărnicia ne silesc să credem că suntem non-oameni, atunci omul are ceva în el eronat.

3.Când la porțile dincolo de care ființează veșnic divinul, cerșim un strop de fericire și un corpuscul de iubire luminoasă, imaculată, când nu avem răbdare să cizelăm și să prelucrăm socialul în avantajul nostru, atunci sistemul uman încorporează în el ceva greșit.

4.Când lenea devine arhetip și patul elizeu al bolii, prin care se joacă singurătatea aflată în fruntea ierarhiei existențiale, alături de delăsare, plictis și spleen, atunci matricea umană are elemente eronate.

5.Sufletul, sinele și imanența purifică omul de negativ, prin panaceul bunătății dezinteresate.

6.Sunt zile ale căror eflorescențe nu se desfac înspre viitor, ale căror dimineți întorc spatele răsăriturilor și care nu mai pot ieși din lacrimi.

7.Sunt zile în care timpul casant se sparge în bucăți de idiosincrazii, sunt zile în care ca om fără gândire, spirit, suflet, te simți puternic, însă ca ființă înzestrată cu afecte, emoții, sensibilități, ești răvășit de angoase, anxietăți și dezabuzări.

8.Sunt zile în care corpul refuză să mai urce spirala destinului și este atras de simulacrul căderii în genune, și sunt zile în care nefiindul își bate joc de viață.

9.Mi-am setat dimensiunile existențiale, astfel încât iubirea să îmi lumineze partea întunecată a ființei, fuga înspre ceva pozitiv să ajungă în punctul de la care pleacă radial fericirea dispersată în neant.

10.Mi-am setat algoritmul existențial, astfel încât singurătatea să îmi transmigreze sinele pentru a trece prin toți pereții obstacolelor, prin toți oamenii, dărâmând barierele necomunicării, neînțelegerii și indezirabilității.