La fiecare pas cad fluturi străvezii peste trunchiuri de copaci rătăciți în desișul de iederă coaptă.

A venit toamna. Prima zbatere de vânt, primul gong aruncat în taluzuri, nuduri de copaci, primul strop de melancolie, rădăcini, două mâini văruite în alb, un mușchi verde ca inima pădurii, scaune, o întindere lascivă și o piesă de teatru jucată postum cât ai trage un fum de țigară. E loc pentru toate.

Primul act. Aplauze...

Încet, ne-am scufundat sub cortul frunzelor fără pată ca un ecou al porumbeilor zvelți căutând în patul de alge, luna în cuib, drept compensație zilnică. Totul este viu. Pe insula aceasta poți scăpa doar o singură mască în adâncul oceanului, restul vor șterge văzduhul admirabil suind spre un tărâm spectator chipul recunoașterii.

Ai plecat? Stai! Ar trebui să adormi. Ca luna, gutuile coapte. Cum vă place. Doar eu îmi mai pot pregăti pe furiș evadarea, ascultând uneori trosnetul lemnului subțire de sub tălpi la o răscruce de piatră.