M-am săturat să-mi înnod viața în ecoul unei platitudini,
asemenea unui imperfect mort,revizuit și editat.
Mi-am dat seama la un moment dat că am ținut în mînă ceva important,
o boală frumoasă dorită de toți, poate mai căutată decît viața unui om.
Și nu am știut cum să mă comport cu simptomele ei
protejate de edificii pline cu dorințe și vise,
un fel de ceremonie mistică a cărui final e
regretul.
De atunci am urlat spre Atena și Atena a urlat la mine,pînă nu a încetat delimitarea de jos a inimii față de cap.
Am înțeles că în realitate nici nu mi-am dorit o oarecare eliminare abundentă de dragoste hidratată prin ochi,
chiar dacă mă stoarcea cu grijă în două vase injectate cu două soluții:
licurici și cioare.
Am reușit să fac buzele mele să cînte,
o melodie tristă și enervantă ce redă zgomote de dezamăgire compatibile cu speranțele pe care le are cineva bolnav de cancer,
și-mi amintesc făptura în care ai sălășluit, obrajii ei rumeni, buzele perfecte, sigure ca două ambarcațiuni ce pe timp de furtună caută sărutul fără să cîntărească probabilitatea derivei.
Un mecanism ingenios de a trăi.
Þoți oamenii cîntă acest cîntec ce zboară tot mai sus, iar vîntul dansează cu el pe un mal visător.
N-are importanță, chiar dacă această boală frumoasă a trasat distanță între mine și tine,
îmi place să o port în camera de jos a inimii-
e doar o absență.