Astăzi, astăzi am fost la Gaudeamus. Cu inima în gât - de umbre, ploi, amintiri, grindină, visuri, zăpadă. Mergeam haihui, fără să caut un titlu anume. Printre oameni noi și vechi, standuri, critici cu apologiile lor, zâmbete stinghere ale debutanților, priviri, unele, ce aveau conștiința valorii, camere, microfoane, emoții reale sau doar copii ale lor, baloane, muzică, pungi doldora de cărți ce înaintau, parcă, singure. Mă strecuram prin aerul respirabil dar cald, prea cald pentru un eveniment – oricum - setat pentru degajare de energii pozitive. Încercam să-mi imaginez că sunt un extraterestru care se străduiește să înțeleagă ce se petrece. Care-și ridică privirea deasupra tuturor, își încruntă felul acela ciudat de frunte și încuviințează gândul deslușit, cu grație și emoție. Apoi coboram în trup de om normal și mă îmbrăcam în litere, fotografii, scenarii și visuri, totuși, și promisiuni și credință de izbândă – dincolo de dureri, preșul tras de sub mine, dezamăgiri și zilele care trec…

Am ocolit de câteva ori, am cumpărat cărți, m-am bosumflat că nu am găsit lucrarea unei scriitoare, colegă de site, am respirat aerul acela deosebit, de deasupra, m-am ridicat pe vârfuri să prind în palme emoții. M-am bucurat și am plâns în mine pentru zilele de ieri. Dar am plecat fericită că sunt, încă, oameni care trăiesc, nu există. Unii… frumoși, eleganți, îngrijiți. Alții, modești. Dar purtând, fiecare din ei, în privire, lumina aceea pe care numai în lumină o poți desluși. Lumină care trebuie respectată, susținută, onorată. Nu doar… umilită, uitată sau înregimentată. Căci frica, frica nu poate îmbrăca decât întunericul…

București - 22 noiembrie 2015