Există o vreme când, fără să vrei, te sperii ușor.
Scrii în tine cu ce poți.
Cuvintele se adună până te sufocă.
Și atunci scoți câte unul,
câte două, legate sau nu între ele.
Devii liber.
Iar pacea ia forma unei bănci pe care te așezi,
până când începi să citești despre tine -
cu partea aceea ce nu are loc în cuvinte...
Când îți revii,
te ridici ajutat c-un baston,
îți faci loc cu el printre celulele pielii
și pleci haihui,
pe cărări-
sprijinit
doar de karma...

13 Martie 2016