Îi privești mai întâi coperta și, cu nerăbdare, întorci primele file. Te copleșesc imagini, cuvinte, sentimente.
Treptat, pozele din carte se golesc de culori iar cuvintele sunt tot mai multe, uneori suprapuse, greu de deslușit. Un fel de puzzle care se cere dezlegat pentru a putea fi rostit. Chiar dacă rostirile sunt, de cele mai multe ori, șoapte.
Doar sentimentele rămân la fel de intense și la fel de inutile: cine-și mai face timp să privească în jur? Are, fiecare, propria carte.
Uneori o așezi pe genunchi și te pierzi în visare. Vântul îi întoarce câteva file și, când te dezmeticești, observi că ai pierdut. Un an?... sau câți?... și încerci să înțelegi ce s-a întâmplat în cartea ta, fără tine.
Când ți-e greu, te întorci la visuri. În ele știi, întotdeauna, unde ai rămas. Zâmbești, iar cei de lângă tine te privesc cu uimire. Aruncă priviri invidioase peste cartea-ți deschisă, uitată pe genunchi și, dintr-o dată, fața li se luminează a milă. Tu vei continua să zâmbești visurilor tale în timp ce vântul mai întoarce o filă.
Uneori intri în câte un vis. Atunci îți scoți toate pansamentele sub care îți ascunzi, de obicei, poveștile. Și te privești în oglindă. Îți îmbraci, pe rând, toate viețile tale de până atunci și le îndrepți cutele de la rochițe. Și, neapărat, zâmbești în timp ce chemi toată lumea aceea care locuiește în tine. „Azi e ziua mea!” le spui și toți te sărbătoresc în timp ce un înger vă privește, așezat - cuminte - pe o scară. Și dacă uneori îți vine să plângi ei te lasă acolo, cu ploaia ta... iar când se întorc, țin în brațe curcubeul.
În vis îți ești și zenit și nadir, deopotrivă. Depinde doar de tine unde-ți desenezi soarele. Și știi că Dumnezeu îți face cu mâna ori de câte ori îți ridici privirea spre cer. Și zâmbești. Și nici pietre de hotar nu există în visuri...
În vis, ești întotdeauna tu.
Afară e noapte și din nou dimineață. Se trag focuri de armă în numele păcii și, în numele progresului, se promovează josnicia.
Și nu deschizi geamul de teamă să nu-ți intre viața peste visuri.