Cel mai înalt mod de a dovedi prietenia constă în rugăciune. Mulți nu înțeleg rostul, sensul rugăciunii, dar în aceasta constă legătura dintre noi și modul în care străbatem timpul. Un om fără gândire luminată și simț spiritual nu poate depăși cadrul limitării la interesul propriu, care nu-l poate satisface decât reducționist, nihilist. Și negaționistul ajunge la anihilarea oricărei deschideri către celălalt sau ceilalți. Așa cum evidenția Martin Buber, inclusiv relația noastră cu Creatorul semnifică prietenia dată de “eu-tu”. Nu-i spui Tatălui Creator nici Preaînalte, nici Preafericite sau Sfinția Ta, îi spui simplu: “Tată, fii în gândirea mea, în adâncul meu să fiu întru Tine prin fiecare moment, prin toate provocările!” Și când empatizezi cu un prieten aflat în suferință, te rogi să-L atingă Tatăl Universului spre vindecare. Formulele pompoase, bombastice, de multe ori, ni la adresăm între noi, dar în loc să ne apropie, ele rup comunicarea. Că nu ai cum să-l simți aproape pe un om când îl numești Preasfinția ta, Sanctitate! Aici e, de fapt, un loc în care biserica se îndepărtează de oameni, îmbracă un limbaj pios de lemn. Spuneți-mi, nu e o evidentă diferență între cum i se spunea Mântuitorului, “Rabine sau Rabi- Învățătorule”, doar atât și modul de adresare către înalții prelați de azi? Să remarc astfel unul dintre aspectele prieteniei în modul rugăciunii și al relațiilor dintre cei care o practică. Mai remarc un aspect, de prea multe ori bârfim sau scoatem ce e defect (rău) la un om, greșelile lui, fără să înțelegem că și în acel suferind e chipul și lumina Creatorului. Rugăciunea ne ridică, îndumnezeiește, așa cum spunea Părintele Stăniloae. Ea își revelează caracterul miraculos prin care suntem martori ai ubicuității divine. În acest fel devenim participanți la harul Duhului Sfânt și dezinfectăm rațiunile nihiliste și mediul pe care acestea îl formează prin neîncredere, necunoaștere spirituală. În acest sens, avem datoria de a sprijini pe cei aflați în nevoi și suferință, pe cei chinuiți de diferite probleme, boli grave (în traumele lor suntem chemați să-i susținem printr-o gândire hotărâtă spre tămăduire-vindecare, către Cel care are puterea să răspundă chemării noastre). În fond, ne vindecăm pe noi de egoism și dobitocie. Prin puterea rugăciunii în gând vi se vor descoperi oamenii, modul lor de gândire și derapajele spirituale tolerate în scopul de a fi “în rândul lumii”. Dar lumea asta e bolnavă și dorința de a fi în tipologia ei, nu poate să-ți dea decât o cădere în suferința eului care se neagă afirmativ, catafatic. Eul de acord să fie într-un anume modernism al lumii, la modă cu ce dorește lumea, fără să înțeleagă că își dorește un ambalaj fără conținut, cavoul decorat cu iluzii. În esență, nu poate să-ți fie aproape cineva fără rugăciunile lui(ei) către tine.