Văd și acum halatul tău care fin și mândru îți mângâia trupul înfrigurat.
De câte ori ai fi îndrăznit să-ți închizi ochii măcar pentru o secundă, deja ora trei te întâmpina îmbujorată.
S-ar fi spus că rușinea este printre cele mai puternice sentimente, care provoacă îndoiala să-ți examineze fiecare faptă considerată justă până atunci.
Se pare că tu nu ai acest sentiment întipărit în vene,
Altfel ți-ai fi așternut capul pe pernă și nu ai privi obraznic luna în timp ce se dezbracă, încercând sărmana, să-și poarte și ea gândurile pe lente ritmuri de vals.
Dar, simt eu rușinea în locul tău,
Mai ales când știu că mă părăsești, punându-mă cu grijă pe noptieră...
Te furișezi apoi în noapte, doar pentru a reuși să-ți fumezi țigara,
Iar odată ce ai aprins-o, au loc toate scenele incitante inimii, atunci reușesc să văd cum rămâi împietrită,
Privind obsesiv voluptățile lunii.
Tu chiar consideri că nu-i ajung toate stelele care stau pe al său creștet?
Nu mai are nevoie de încă un visător ca tine, savurând-o din priviri...
Ca și cum ar fi un cufăr plin cu răspunsuri privind enigmele vieții...
Ea nu este nici un obiect, nici o ființă, nu este nimic dar totuși poartă totul de bună voie,
Iar totuși implementându-mi această perspectivă
Înțeleg necesitatea de a fi loial, înțelegător și sincer,
Altfel, în doar trei aspirații distanță, nu te-ar mai fi considerat cea mai bună prietenă...
De aceea rămân docil, pentru că în ciuda insomniilor tale,
Sunt aici și am să mă las străpuns de vârful peniței care dă viață cuvintelor, oferindu-ți astfel o formă,întocmai unui tatuaj care odată imprimat într-o piele încă naivă, reușește să acorde o formă amintirilor învăluite doar în regrete,
Atât timp cât moartea se va apropia tot mai mult de tine.