Toamnă de toamnă, după recolta prunelor, satul se umplea de hoinari, magicieni, circari de uliță și muzicieni de tot felul. În anul în care vârsta mea a început să se compună din două cifre a sosit în sat când se făcea țuica și un păsărar ciudat, aducea cu el mai mult bufnițe, și țin minte că-și scoase din buzunar o chestie tare frumos colorată despre care ne-a spus tuturor gurilor-cască din jur că se numește curcubeu. Și mai țin minte că l-am urmărit când a mers după o căruță să se odihnească la umbră, fiind eu convins, în deșteptăciunea mea de copil, că păsărarul era cel care vopsea minunăția aia pe care o numea curcubeu, și voiam să-l demasc. Apoi am crescut și m-am transformat în ceea ce chiar păsărarul îmi spusese după ce a luat curcubeul și l-a aruncat pe cer, ca să-mi arate că e autentic: într-un tip naiv și plictisitor.