cei slabi nu trăiesc mult
viața este pentru cei puternici
mi-a spus tata
înainte să plece
ne-a fost de-ajuns să mâncăm
din picioare
copacii vuiau ca la apropierea trăsnetului
de vară
stropi cât lacrima femeilor în doliu alungau teama
că nu vom avea ce culege din pământ
din iarbă verde
săptămâna începea cu spaima de oameni
moartea l-a mâncat pe unul de-al ei și-a plecat
urletul lupilor
mă făcea să-mi doresc trecerea îngerului
cu sabia
de parcă aș vedea pământul cum se rotește greșit și l-aș apuca
de Ecuator să-i îndrept axa
spre soare
nimic nu-mi părea mai greu decât faptul de a păzi omul
care credeam că nu va muri niciodată
cu excepția faptului de a respecta decizia unei curți în care
nimeni nu crezuse vreodată
întrebarea nu era de ce m-am îndrăgostit ci
dacă eram îndreptățit să o fac
după cum spuneau notițele mele
viața ajunsese un stereotip
diavolul împacheta frumos tot ce ținea
de viciu am refuzat mersul
pe cărbuni aprinși
preferam să vorbesc despre noi
gândindu-mă că ideile mă vor face bogat
protejând și mediul înconjurător
dragostea a fost acolo pregătită să profite de mine
gara era departe dar după ce ai închis ușa am știut că nimic
din casă n-o să rămână virgin după uraganul Katrina
vocea Ninei Simone
făcea unduirile spațiului lăsat liber între mine și tine
să aducă o pace stânjenitoare
era ceva în felul lumii de a spune că-ți pare rău
care mă făcea să te cred
plus stilul în care buzele tale mă ispiteau să nu mă opun
deschiderii minții și mai ales a trupului
știu că sună prostesc dar iubirea îmi dădea curaj
și inspirația să caut obsesiv marea lovitură
oricum ceva care ne-ar putea schimba viața
de la origini