în lacrima de umbre sunt vorbe fără seamăn
eu pe un ciot de liră petrec în dragi ispite
cerneală-mi doarme-n rana tăcerilor topite
și mulți au mers pe-acolo cu țipătul lor reavăn.
așa, în foaia-n tină tot înainte-a zice
cuvântului port frica la alții de-a fi fost
și stihul meu să urce-n amurgului caice
curgându-mi din peniță o zeamă fără rost.
în slovele eterne am strai de epigon
sisifică splendoare-n zadarnică hârtie
în care clipa mică în veacuri o răstorn
divin al meu nimicul un viitor să-l știe.
scriind să treacă vremea și-n haos poposire
intrând pe ușa asta nu mai găsesc ieșire